UE este cel mai mare importator de gaze naturale din lume. Prin urmare, diversificarea surselor de aprovizionare este importantă atât pentru securitatea energetică, cât și pentru competitivitate.
Gazul natural lichefiat (GNL) este gaz natural, în principal metan, transformat în formă lichidă pentru depozitare sau transport.
Procesul de lichefiere implică răcirea gazului la aproximativ -162 grade și îndepărtarea anumitor impurități, cum ar fi praful și dioxidul de carbon. Ca lichid, GNL are un volum de aproximativ 600 de ori mai mic decât un gaz la presiunea atmosferică standard, ceea ce îl ajută să parcurgă distanțe lungi fără a fi nevoie de conducte, de obicei în nave sau cisterne special concepute.
Când GNL ajunge la destinația finală, este de obicei regazeificat și distribuit prin rețeaua de gaze naturale, la fel ca gazul natural din conducte. GNL este, de asemenea, din ce în ce mai folosit ca combustibil alternativ pentru nave și camioane.
Importanța GNL pentru securitatea aprovizionării UE
Asigurarea că toate țările UE au acces la piața GNL este un obiectiv cheie al strategiei UE privind Uniunea Energetică. GNL ajută la diversificarea aprovizionării cu gaze și la îmbunătățirea securității energetice în UE. Astăzi, țările europene cu terminale de import de GNL și piețe de GNL sunt mult mai rezistente la posibile întreruperi de aprovizionare decât țările care se bazează pe un singur furnizor de gaz.
Mărfurile cu GNL sunt disponibile de la o gamă largă de furnizori diferiți din întreaga lume, iar piața globală de GNL este în plină expansiune odată cu intrarea de noi furnizori precum SUA, Rusia și Australia.
În 2021, 13 țări UE vor importa un total de 80 de miliarde de metri cubi (bcm, echivalent gaz) de GNL, o scădere cu 4% față de anul precedent. În 2021, importurile de GNL vor reprezenta 20% din totalul importurilor de gaze în afara UE. Cei mai mari importatori de GNL ai UE sunt Spania (21,3 mld mcm), Franța (18,3 mld mcm), Italia (9,3 mld m3), Țările de Jos (8,7 mld m3) și Belgia (6,5 mld).
consumul si cererea
Gazele naturale reprezintă în prezent aproximativ un sfert din consumul total de energie al UE. Aproximativ 26 la sută din acest gaz natural este utilizat în industria de producere a energiei (inclusiv centrale termice și electrice combinate) și aproximativ 23 la sută în industrie. Cea mai mare parte a restului este folosită în industriile rezidențiale și de servicii, în principal pentru încălzirea clădirilor.
Cererea de gaze în Uniunea Europeană este de aproximativ 400 de miliarde de metri cubi (bcm) și este de așteptat să rămână relativ stabilă în următorii câțiva ani, conform politicilor actuale. Producția internă de gaz este de așteptat să scadă, ceea ce ar putea avea un impact asupra importurilor de gaze.
În același timp, politicile care vizează stimularea atingerii obiectivelor energetice și climatice pentru 2030, cum ar fi creșterea eficienței energetice în încălzire și industrie, ar putea duce la o scădere a consumului total de gaze în UE.
producție și import
În prezent, aproximativ 10% din necesarul de gaze naturale ale UE este acoperit de producția internă. Cifrele pentru 2021 arată că, în afară de sursele de GNL, restul va fi importat în principal din Rusia (41 la sută), Norvegia (24 la sută) și Algeria (11 la sută).
Ponderea GNL s-a stabilizat în ultimii ani, reprezentând aproximativ 20 la sută din importuri în 2021, cea mai mare parte provenind din SUA (28 la sută), urmate de Qatar și Rusia (ambele în jur de 20 la sută), Nigeria (14 la sută) și Algeria (11 la sută).
Qatar is currently by far the world's largest supplier of LNG at around 170 bcm per year. Other large (>Furnizorii de 20 bcm) includ Australia, SUA, Nigeria, Malaezia, Rusia și Indonezia. Cu noile fabrici din SUA și Australia care urmează să intre în funcțiune în următorii câțiva ani, va exista o nouă creștere a GNL la nivel global.
infrastructură
Capacitatea totală de import de GNL a UE este uriașă (aproximativ 157 de miliarde de metri cubi pe an sub formă de regazificare) - suficient pentru a acoperi aproximativ 40% din cererea totală de gaze actuale. Cu toate acestea, în Europa de Sud-Est, Europa Centrală și de Est și regiunea Mării Baltice, multe țări cu acces mai redus la GNL și/sau dependență puternică de un singur furnizor de gaze au fost cel mai puternic afectate de criza aprovizionării. Este important să ne asigurăm că aceste țări au acces la hub-uri regionale de gaze cu surse multiple de aprovizionare, inclusiv GNL.
Conform Listei UE de Articole de Interes Comun (PCI), strategia GNL include o listă de proiecte de infrastructură critică care sunt esențiale pentru a se asigura că toate țările UE pot beneficia de GNL.
Pentru orice infrastructură nouă, viabilitatea comercială este foarte importantă. Pentru terminalele GNL, utilizarea lor în întreaga regiune sau opțiunea unor tehnologii cu costuri mai mici și mai flexibile, cum ar fi unitățile plutitoare de stocare și regazificare (FSRU), le pot îmbunătăți considerabil viabilitatea.
Terminalele GNL, ca și alte infrastructuri energetice, ar trebui să fie finanțate prin tarife pentru utilizatorii finali (investiția este plătită de toți consumatorii de gaze ca parte a facturilor lunare de gaze); O serie de companii se angajează, în schimbul drepturilor de utilizare finală prin rezervări de capacitate pe termen lung). Dar chiar și cu un caz de afaceri solid, finanțarea poate fi totuși o provocare în unele cazuri.
Pentru proiectele care sunt deosebit de importante pentru securitatea aprovizionării, fondurile UE, cum ar fi Fondul european de conectivitate, pot contribui la completarea deficitului de finanțare. Împrumuturile BEI și Fondul European pentru Investiții Strategice (FEIS) pot fi alte surse de finanțare pe termen lung.
